Daltonismul

Pare de necrezut, dar un barbat din doisprezece, insa numai o femeie din doua sute cincizeci, sufera de o anomalie de percepere a culorilor. Acest defect, numit discromatopsie, este mai cunoscut sub numele de daltonism, de la numele marelui fizician si chimist englez John Dalton ( 1766-1844) care, fiind atins de aceasta boala, a studiat-o pe sine insusi la sfarsitul sescolului al XVII-lea. Astazi, gratie progreselor biologiei si fiziologiei, se cunosc mai bine originea si mecanismele receptarilor anormale a culorilor.
Dintotdeauna oamenii au fost intrigati de modul in care ochiul percepe culorile. Din pacate niciodata nu vom sti daca o anumita nuanta a unei anumite culori este receptata exact la fel de doua sau mai multe persoane.
Anticii ( Empedocle, de exemplu) credeau ca ochiul este asemenea unei lanterne care trimite raze verzi asupra obiectului privit, determinand in acest fel culorile si conturul lui. Teorie ingenioasa, care insa poate fi combatuta cu o obiectie importanta: de ce ochiul nu trimite raze pe culoarea neagra?
Primul care a emis ipoteza ca in ochi se formeaza imagini ale obiectelor, iar culoarea este conditionata de culoarea luminii incidente, a fost matematicianul si filozoful arab Ibn Al-Haytham mai cunoscut sub numele de Alhazen (965-1039). Pe urma, Kepler a emis ideea ca in ochi ar exista o lentila, cristalinul, iar Newton, prin descompunera luminii albe, a demonstrat ca ea este la originea culorilor. Culoarea unui obiect este legata de capacitatea lui de a reflecta anumite nuante si de a le absorbi pe altele.
Apoi, in 1801, medicul si fizicianul englez Thomas Young ( 1773-1829) a emis ipoteza ca exista un numar limitat de receptori, adica nu este posibil, spunea el, sa fie in ochi cate un receptor special pentru fiecare nuanta de culoare pe care o puten discerne. Din aceste reflectii s-a nascut teoria tricromatismului: Ypung a postulat ca exista trei receptori, sensibili la trei culori principale (rosu, galben si albastru), iat toate nuantele pe care le percepem sunt in functie de gradul de excitare al fiecaruia dintre cei trei receptori, urmand ca creierul sa reconstituie culoarea perceputa de ochi.
Fara a intra in amanunte, la sfarsitul secolului al XIX-lea , fiziologul german Ewalg Hering a remaniat si completat spectaculos terotia tricromatismului, a lui Young, elaborand teoria culorilor complementare. Dand explicatii dintre cele mai subtile, Hering a ajuns la teoria, valabila astazi, ca exista intr-adevar trei feluri de receptori, care reactioneaza la trei culori ( albastru, rosu si verde), iar raspunsurile furnizate de acesti receptori sunt asamblate si combinate intr-un anume mod, inainte de a fi trimise creierului.
Au trecut 60 de ani pana cand au fost verificate si confirmate genialele ipoteze a lui Hering. Intr-adevar, fiziologii au descoperit ca retina ochiului este tapetata cu doua tipuri de receptori: bastonas, care dau senzatia de lumina si conuri, care sunt de trei feluri si care serversc la receptarea culorilor.
Sunt insa milioane de persoane care percep incorect culorile. Cea mai frecventa anomalie este incapacitatea de a face distinctie intre rosu, portocaliu, galben si verde. Sa nu ne inchipuim insa ca ei vad lumina alb negru; ei disting frumos si bine culorile, numai ca ei le vad altfel decat noi. Cu toate ca bastonasele si conurile sunt la locul lor, fotopigmentii impresionati de lumina sunt progrmati genetic gresit. In consecinta, creierul accepta mesajul eronat care-i parvine.
In zilele noastre, in jur de 8 % dintr barbati si 0,4 % dintre femei confunda verdele cu rosul si invers, mai putine persoane in tarile si teritoriile subdezvoltate. Boala este ereditara, iar genele care poarta informatia responsabila de aceste doua tipuri de conuri sunt situate in cromozomul X.