Becul Electric

Inventatorul becului este savantul americ Thomas Alva Edison (1847-1931), iar prima lumină artificială a fost aprinsă la 21 octombrie 1879. Este vorba de un bec cu filament de cărbune. La numai doi ani după invenţia lui Edison, în 1881, Werner von Siemens (1816-1892), inginer german, a construit prima fabrică de becuri. Curând, becul electric a luat locul iluminatului cu gaz metan, iar Siemens justifica aceasta prin faptul că "lumina electrică este mai albă şi mai strălucitoare, dezvoltă mai puţină căldură şi viciază mai puţin aerul din încăperile închise".
Invenţia becului sau a lămpii cu incandescentă, a fost precedată de încercări remarcabile. Astfel, în 1848, chimistul englez Joseph Swan (1828-1914) a creat o lampă primitivă cu filament, apoi o lampă cu arc electric. Mai târziu, în 1854, Heinrich Goebel a făcut senzaţie la New York prezentând lampă cu filament din bambus carbonizat, care producea lumina prin trecerea curentului electric. Apoi tot Swan producea becuri cu benzi de hârtie carbonizată, în anul 1860. După inventarea pompei de vid cu mercur, de către Herman Sprengel, acelaşi Swan produce prima lampă cu vid, care a fost prezentată publicului la 8 decembrie 1878.
Becul electric a fost perfecţionat de-a lungul anilor. În 1898, germanul Auer von Welsbach a descoperit faptul că osmiul, un metal cu temperatură de topire foarte ridicată, constituie un material ideal pentru reproducerea luminii zilei.
Soclul baionetă a fost introdus în 1884, iar soculul filetat a caracterizat de la început becul lui Edison.
În 1905, germanii au introdus filamentul din tantal ( element chimic, metal rar, ductibil şi maleabil), iar peste câţiva ani pe cel din wolfram ( metal dur). Eficacitatea luminoasă a becurilor a fost sporită în acest fel de trei ori.
Un salt în dezvoltarea dispozitivelor de producerea a luminii artificiale este făcut în anul 1936, când firmă OSRAM lansează pe piaţă o lampă care genera lumină prin efectul produs de radiaţiile ultraviolete asupra unor substanţe luminescente. Este vorba de prima lampă, sau mai bine zis, de primul tub cu emisie fluorescenţă. Lumina emisă de noua lampă este însă o lumina rece, de un alb dezagreabil, care dă feţelor o lumina stranie, cadaverică.
În ultimii ani, iluminatul electric s-a dezvoltat, prin apariţia lămpii cu halogeni. Halogenii ( fluor, clor sau iod), introduşi în gazul de umplere al tubului, se combină cu wolframul vaporizat, pe care-l transporta înapoi la filamentul de wolfram. Circuitul permite o solicitare electrică intensă a filamentului şi dimensiuni reduse ale lămpii, asigurând astfel o intensitate luminoasă mai mare decât în orice alt tip de tub sau lampă electrică.
Becul lui Edison transformă lumina doar 20% din energia electrică consumată, restul fiind împrăştiată sub formă de căldură.
Versiunile miniaturizate de astăzi ale lămpilor cu halogeni, utilizate pe scară largă au un randament de trei ori mai mare. Noile becuri emit lumină caldă, plăcută, obţinută printr-un adaos de trei coloranţi diferiţi în stratul luminescent. Pulberile luminescente transformă radiaţiile ultraviolete în lumina albastră, verde şi roşie, iar ochiul omenesc, ce dispune de o maximă sensibilitate în acest domeniu al spectrului, receptează amestecul de culori că un alb odihnitor. Cu un dispozitiv care ridică frecvenţa de la 50 la 50 000 Hz, randamentul de iluminare al lămpii cu halogeni este de circa patru ori mai mare decât cel al becului elctric clasic. În acest fel, noile realizări permit mari economii de energie electrică şi măriri ale duratei de viaţă a lămpii de până la 5 ori.