Asteroizii

Asteroizii sunt micile planete ( se mai numesc şi planetoizi) ale sistemului nostru solar, ale căror orbite se află în general între orbitele planetelor Marte şi Jupiter, invizibile cu ochiul liber. Aceste mici corpuri cereşti apare pe cer că aştri mobili, de strălucire slabă şi formează o adevărată centură , dincolo de orbită planetei Marte.
Numele de asteroid vine de la cuvintele greceşti aster=stea şi eidos=aspect.
Primul asteroid, Ceres, a fost descoperit la observatorul din Palermo, de către directorul său, astronomul Giuseppe Piazzi, la 1 ianuarie 1801. Orbita sa a fost considerată eliptică, cu semiaxă estimată la 2,8 ua ( 1 ua = o unitate astronomică = semiaxă mare a orbitei Pământului = 149 600 000 km = distanţa Pământ-Soare). Până în 1807 s-au mai descoperit încă trei asteroizi: Pallas, Iunina şi Vesta.
Dacă până în 1890 asteroizii erau observaţi vizual, începând cu 1891, Max Wolf de Heidelberg şi Auguste Charlois au făcut la Nisa primele fotografii ale bolţii cereşti ce evidenţiau asteroizii. Erau expuse plăci fotografice timp de o oră; în acest timp, stelele erau înregistrate ca puncte, mai mari sau mai mici, pe când asteroizii descriau un mic segment de dreaptă. Această tehnică aplicată până în zilele noastre, a permis descoperirea, cu ajutorul unui telescop Schmidt, a unui număr mare de asteroizi. Cu această metodă este însă mai greu de detectat şi orbita asteroidului. Aşa că dacă sunt cunoscuţi 18 000 de asteroizi, numai pentru 5000 dintre ei este determinată şi orbita.
În prezent se cunosc diametrele a 200 de asteroizi. Ceres, cel mai mare, are diametrul de 933 km ( dintre ceilalţi, numai 30 de asteroizi au diametrele mai mari de 200 km); în marea lor majoritate, asteroizii sunt corpuri extrem de mici.
Se crede că originea asteroizilor este strâns legată de cea a planetelor. Se pare că asteroizii s-au născut din norii interstelari, formaţi din gaz şi pulbere ( praf cosmic). Sub influenţa fenomenelor cosmice violente, praful cosmic s-a coagulat, formând un fel de preplanete, complet rarefiate; la rândul lor, aceste corpuri s-au închegat şi mai strâns, formând corpuri mai masive şi ducând la generarea planetelor. Însă în regiunile în care se găsesc asteroizii, procesul de aglomerare a fost întrerupt. După părerea unei somităţi în domeniu, V.S. Safranov, apropierea de planeta Jupiter ar fi cauza acestui fenomen; presupunând că centura de asteroizi ar fi fost plină de subplanete mai puţin masive decât cele care se aflau în vecinătatea orbitei viitoarei planete Jupiter, preplanetele masive l-au creat pe Jupiter.
În urma ciocnirilor, unele dintre preplanetele din prima categorie au ajuns la anumite orbite, puternic alungite, ceea ce a făcut ca unele subplanete să fie expulzate din vecinătatea viitoarei centuri, pe când altele, sub influenţa unei acţiuni parazite, s-au fragmentat, în loc să se asocieze, şi au format micile planete, numite asteroizi.
În final, dăm numele unor planetoizi: în afară de primii patru descoperiţi ( Ceres, Pallas, Iunona şi Vesta), aproape la fel de cunoscuţi sunt Adonis, Apolo, Eros, Flora, Hermes, Hidalgo, Icar, după cum vedet aproape numai personaje mitologice.

Aspirina

Cine nu cunoaşte banală tabletă albă pe care fiecare dintre noi o înghite iute cu un pahar de apă, ori de câte ori a răcit, are temperatură, îl doare capul sau, în general, se simte gripat?
Descoperirea aspirinei este legată de numele chimistului alsacian Carl Frederic Gerhardt. El s-a născut în 1816 la Strasbourg, unde a urmat şcoala primară, apoi liceul. De mic copil îl pasiona chimia. A murit la Paris în anul 1856. Gerhardt a fost supranumit "geniul nomad al chimiei", el lăsând urme adânci prin lucrările sale valoroase. Era un pasionat experimentator şi un bun teoretician. A descoperit multe substanţe chimice. Printre acestea şi celebra aspirină, descoperită în anul 1853. Gerhardt porneşte de la acidul acetilsalicilic, numit mai târziu aspirină.
Pe acea vreme, reumatismul făcea ravagii, mai ales în ţările umede şi reci din nordul Europei, şi de aceea interesul pentru medicamentele antireumatismale era mare.
Printre chimiştii care se ocupau cu prepararea şi studiul unor noi medicamente antireumatice se află şi Felix Hoffman, de la firma Bayer. Tatăl lui Felix suferea de reumatism, iar acidul salicilic nu-i alina suferinţele decât pentru o perioadă foarte scurtă. Felix a studiat compuşii apropiaţi şi a observat că acidul acetilsalicilic, descoperit de Gerhardt, avea o mare asemănare structurală cu acidul salicilic. De aceea s-a gândit să-i dea tatălui său acid acetilsalicilic, ceea ce a şi făcut. Cu multă satisfacţie a constatat că efectul noii substanţe este cu mult superior celei deja cunoscute. Imediat l-a anunţat pe şeful sau, Heinrich Dresser, directorul farmaceutic al firmei Bayer. Noua substanţă a fost supusă unor noi cercetări. S-au făcut purificări avansate şi testări pe bolnavi, cu bune rezultate. În anul 1899, noua substanţă a fost lansată pe piaţă sub numele de aspirină. Curând aspirina va fi cunoscută de toată lumea. Tableta-minune este folosită de împăratul Wilhelm al ÎI-lea al Germaniei, de savantul Max Planck şi de alte personalităţi.
La noi în ţara, doctorul Nicolae Comşa, din Sălişte, care studiase medicina la Viena, popularizează noul medicament la Sibiu şi-l prescrie chiar şi ciobanilor din Poiana Sibiului.
Astăzi se consumă în lume peste o sută de miliarde de tablete anual: în Franţa se consuma peste 3 miliarde de aspirine, în Anglia - peste cinci miliarde de aspirine, iar în S.U.A. - peste treizeci de miliarde de tablete de aspirină.
Importanţa aspirinei a crescut considerabil, mai ales datorită ultimelor descoperiri privind calităţile ieşite din comun ale acesteia.
Bunăoară, s-a demonstrat că înghiţirea zilnică a unei tablete de aspirina reduce drastic probabilitatea de infarct miocardic şi de accident vascular cerebral. Desigur, uzul nu justifică abuzul! Fiind o substanţă chimică sintetică, pentru care organismul nu este bine adaptat în toate privinţele, aspirina poate produce efecte secundare: deteriorări ale funcţiei hepatice, redeschiderea unor ulcere stomacale etc...
Mulţi savanţi au afirmat, în ultima vreme, că aspirina este cel mai de temut concurent al celorlalte medicamente. Astăzi se ştie precis că aspirina este foarte utilă în numeroase afecţiuni, dar nu este un panaceu, adică un leac universal.

Antimateria

Numai ce spui "antimaterie" şi te şi gândeşti la un anti-Pământ, la o anti-maşină etc., la o anti-proprie-persoană, apucându-te gândurile negre. Fiindcă rolul antimateriei este acela de a anihila materia, de a o aduce la zero. Antimateria este o substanţă ipotetică, alcătuită din antiparticule, o antisubstanţă deci. Marele public, cititorii de reviste, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, ba chiar şi specialiştii au o uşoară ameţeală la enunţarea proprietăţilor antimateriei. Într-adevăr, dacă se pun în contact 1 gram de anti-materie cu 1 gram de materie obişnuită, se produce o anihilare brutală, care eliberează o cantitate de energie tot atât de mare că fisiunea câtorva kilograme de plutoniu sau ca arderea câtorva mii tone de cărbune.
Însă numai contactul dintre materie şi antimaterie este exploziv. Antimateria, orin ea însăşi, este stabilă. Ea are de altfel proprietăţi complet asemănătoare cu cele ale materiei. Antihidrogenul, de pildă, este format dintr-un antielectron încărcat pozitiv, numit pozitron, care se învârte în jurul unui antiproton. Exact la fel se întâmplă şi cu alţi antiatomi şi chiar cu antimoleculele cele mai complexe, care se supun aceloraşi legi chimice ca şi cele pe care le respectă materia. Dacă undeva în Univers ar exista o anti-lume, între ea şi lumea "obişnuită" s-ar putea efectua comunicaţii electromagnetice, însă orice contact fizic, orice schimb material ar fi imposibile, fiindcă ar antrena o imensă explozie a ambelor lumi.
Existenţa unor antiparticule a fost prezisă mai înainte teoretic. Apoi antiparticulele au fost produse în marile acceleratoare, iar în zilele noastre fasciculele de pozitroni sau de antiprotoni sunt frecvent folosite în experienţe de fizică fundamentală.
Anti particulele sunt detectate uneori în radiatile cosmice, însă nu exista până acum o probă asupra faptului ca ar există cantităţi imporntante de antimaterie ( stele, galaxii etc.) în Univers.
La vremea primelor speculaţii asupra antiparticulelor, materia putea fi descompusă ( teoretic) în cei trei constituenţi primordiali, electronul, protonul şi neutronul, a căror existenţa era presupusă şi se aştepta descoperirea lor. Toate experienţele de electricitate confirmau o perfectă simetrie între sarcinile pozitive şi cele negative. De exemplu, două sarcini pozitive se resping, supunându-se exact aceloraşi legi ca şi două sarcini negative corespunzătoare. Natura pare totuşi că a rupt lanţul acestei simetrii: sarcinile negative sunt asociate particulelor celor mai uşoare, electronii care pot trece uşor de la un atom la altul, într-o moleculă, sau dintr-un loc în altul, într-un cristal, pe când sarcinile pozitive sunt legate de nucleu, adică de componentele cele mai grele şi mai puţin mobile ale atomului. Bineînţeles este o pură invenţie că electronii sunt numiţi sarcini negative, iar nucleele, sarcini pozitive; în general se poate spune că sarcinile opuse joacă roluri diferite în materia care ne înconjoară.
Teoria electronului, elaborată de fizicianul englez Paul Dirac ( 1902 - 1984), a restabilit simetria între sarcinile pozitive şi sarcinile negative, introducând noutiunea antiparticulă. Istoria pretinde ca existenţa pozitronului a fost prezisă de Paul Dirac în 1928, şi că a fost unul dintre cele mai mari succese ale fizicii teoretice. În realitatea avut loc un lung proces de speculaţii hazardate şi de analize critice riguroase, care au purces de la începutul secolului, sfârşind spre 1950, cu explicaţii ştiinţifice clare şi imbatabile: un electron şi un pozitron ( electron pozitiv) se pot asocia, formând pozitroniul, care joacă rolul nucleului în jurul căruia gravitează electronul. Ca urmare pozitroniul era instabil, el sfârşind prin anihilarea în doi sau trei fotoni.
Rezultatele stabilite pentru electron sunt de fapt mai generale: fiecare particulă are o antiparticulă care-i poate fi asociată. Antiparticulele au aceleaşi caracteristici mecanice, adică aceeaşi masă şi acelaşi moment cinetic ca şi particulele.
Dar ce foloase putem trage de pe antimateriei? Unul ar fi acela ar fi drept combustibil pentru rachetele cosmice ( loc de rezervoare de hidrogen oxigen), se pare nu -a găsit o de stocare a antimateriei. Un alt folos ar fi acela antimateria ar fi terapie, preţurile fiind prohibitive

Alfabetul

Orice alfabet conţine totalitatea lierelor, aşezate într-o ordine convenţională, corespunzătoare sunetelor de bază ale unei limbi sau ale unui anumit grup de limbi. Deşi istoria constată transformarea sau dispariţia progresivă a anumitor litere ca şi trecerea de la un alfabet la altul şi adaptarea de litere între alfabete, fiecare colecţie de semne poate fi considerată încheiată, finită. Ţinând seamă de modul de articulare, există combinaţii de câteva zeci de litere ale unui alfabet scris sau vorbit şi posibilităţi nelimitate ale acestei expresii în ţesătură cotidiană a schimburilor sociale, că şi în creaţie şi în conservarea culturii.
Primele scrieri au fost cuneiformele, inventate în Mesopotamia ( 3400 i.Hr.) şi hieroglifele, imaginate în vechiul Egipt ( 3200 i.Hr). În afară de cifre, ele însemnau pictograme, desene care reprezentau fiinţe sau obiecte. Aceste scrieri sunt complicate, atunci când este vorba de compus fraze. Pictogramele, care tindeau să devină desene stilizate sau schematice, erau de trei categorii, fiecare având funcţia să: ideograma ( care avea valoarea unui cuvânt întreg, dar putem evocă şi termeni abstracţi, prin asociaţie de idei; de exemplu pictogramă stea, devenind ideogramă, însemna: stea, zeu, sus, a fi sus); fonogramă sau semnul fonetic ( care transcria o silabă) şi determinativul ( care, scris lângă o ideogramă sau semn fonetic, îndepărta orice posibilitate de eroare în citire)
Primul alfabet, inventat pe actualul teritoriu al Siriei, într-un interval anterior anului 1100 i.Hr., s-a diferenţiat, pentru a se putea adapta diverselor dialecte semitice ale popoarelor care trăiau în Siria sau o frecventau, în: fenician, sud-arabic, şi nord arabic, paleo-ebraic, moabit, arameic.
Primul alfabet veritabil, derivat de altfel din cel fenician, a fost alfabetul grec, care este atestat la începutul secolului al VIII-lea i.Hr. Alfabetul grec a influientat multe alte alfabete, printre care amintim cele două alfabete slave: glagolitic ( glagol = cuvânt în vechea slavă) şi chirilică, inventate de Chiril în secolul al IX-lea d.Hr., care stau la originea alfabetelor moderne rus, bielorus, ucrainean, bulgar şi sârb.
Alfabetul chirilic a fost folosit şi la noi până după jumătatea secolului al XIX-lea, mai ales pentru documente de cancelarie şi cărţi de cult slavoneşti şi româneşti. Cine nu ştie, din Amintiri din copilărie, nemuritoare operă a lui Ion Creangă, cât de greu îi era lui Trăsnea să memoreze slovele alfabetului chirilic?
În 1860 în Ţara Românească şi în 1862 în Moldova, alfabetul chirilic a fost înlocuit cu cel latin, în întreaga administraţie.
Urmarea cea mai importantă a scrierii greceşti s-a manifestat în Italia. Intraţi în contact cu elenii, etruscii au extras din scrierea acestor străini ( în jurul anului 700 i.Hr.) un alfabet care este la originea alfabetului latin, atestat încă de la sfârşitul secolului al VII-lea i.Hr. Acest ultim alfabet, răspândit de romani, va cuceri întreagă lume mediteraneană. Însă fiind limbă şi cultură, latina a supravieţuit prăbuşirii Imperiului Roman, ceea ce nu s-a întâmplat cu nici un alt imperiu.
În zilele noastre chiar şi unele popoare musulmane ( turcii, de pildă, care, după reforma lui Ataturk din anul 1928, au renunţat la scrierea arabă, dificilă şi puţin precisă, ce împiedică difuzarea culturii) cedează în faţa avantajelor alfabetului latin.
Unele ţări din fostă U.R.S.S. au păstrat alfabetul chirilic, însă guvernele ţărilor respective folosesc şi alfabetul latin în corespondenţa internaţională. În acelaşi timp China ezită încă adoptarea unei scrieri de tipul alfabetic, ceea ce ar presupune prefacerea totală a limbii şi abandonarea în totalitate a literaturii.
În afară de alfabetele care compun scrierea, mai există şi alte genuri de alfabete, prin care amintim alfabetul telegrafic, care este un sistem de corespondenţe între nişte combinaţii de semne ale unui cod şi litere, cifrele şi semnele ortografice ( alfabetul Morse), şi alfabetul Braille, denumire dată alfabetului convenţional, cu semnele în relief, pentru orbi. Iată cum arată de exemplu, alfabetul Morse:

Civilizaţiile indo-europene sunt civilizaţii ale conceptelor, pe când cele ale Extremului Orient, care folosesc încă ideograme, sunt civilizaţii ale imaginilor şi emblemelor. Nimic nu poate decide însă superioritatea unora sau a altora, dar, fără îndoială, alfabetele sun caracteristicile celor dintâi.

Aerostatul

Aerostatul este un obiect care se poate ridica în aer, ascensiunea sa fiind bazată pe legile aerostaticii ( a plutirii corpurilor într-un fluid).
Prin folosirea unui fluid mai uşor decât aerul, s-a putut inventa aerostatul, denumit popular "balon", iar celebra experienţă de la Annonay ( Franţa), realizată de fraţii Montgolfier în anul 1783, a marcat consacrarea publică a aceste invenţii.
La 5 iunie 1783, înaintea membrilor Adunării Statelor, sosiţi la Annonay, fraţii Joseph ( 1740 - 1810) şi Etienne Montgolfier ( 1745 - 1799) au procedat la lansarea unu aerostat de formă sferică, având un diametru de circa 10 m şi fiind umplut cu aer cald. Aerostatul mai avea un dispozitiv de reîncălzire parţială a aerului din balon, pentru a prelungi durata de şedere în aer a acestuia. Acest aparat foarte primitiv era construit din pânză dublată de hârtie şi cusută pe o reţea de sfori. Balonul s-a ridicat la câteva sute de metri înainte de a cădea, după 10 minute, la o distanţă de circa 2 km de punctul de plecare. Acest aerostat, cu volumul de 800 m³ , putea transporta trei pasageri.
Experienţe sistematice cu aerostate au continuat la Paris.
Academia de Ştiinţe din Paris a numit o comisie pentru a evalua relevanţa realizării zborului cu balonul. În acelaşi timp, fizicianul J.A. Charles ( 1746- 1823; mai târziu el s-a ocupat de legile gazelor) a proiectat un nou zbor cu balonul, umplut de asta data cu "aer inflamabil" ,Hidrogen, în locul aerului cald, fiindcă se ştie că hidrogenul este mai puţin dens decât aerul. La 27 august 1783 aerostatul lui Charles, botezat "Le Globe", având diametrul de 4 m s-a ridicat de pe câmpul lui Marte în faţa unei mulţimi numeroase. La 19 septembrie 1783, fraţii Montgolfier au lansat un nou balon din curtea castelului Versailles, în faţă familiei regale şi a membrilor Academiei Franceze. Pasagerii erau, de această data, o oaie, un cocoş şi o raţă. Balonul a zburat 8 minute şi a aterizat la 3 km distanţă de punctul de decolare.
O lună mai târziu, Pilatre de Rozier (1754 - 1785), urnat de doi voluntari entuziaşti, a făcut experienţe de ascensiune cu un balon captiv, numit acum montgolfier, şi a dovedit, contrar părerilor a numeroşi pesimişti, că oamenii pot fi urcaţi la o înălţime destul de mare fără pericol. După câteva ezitări, regele şi-a dat avizul pentru lansarea unui montgolfier cu doi pasageri: de Rozier şi marchizul Francois d' Arlandes. La 21 noiembrie 1783 a avut loc primul voiaj aerian din istorie. El a fost o adevărat reuşită, călătoria durând 20 de minute.
Perfecţionarea aerostatului cu hidrogen a permis efectuarea la 1 decembrie 1783 a unui voiaj cu durata de două ore, timp în care balonul s-a ridicat până la înălţime de 3000 de m.
În 1785 s-a organizat prima cursă cu aerostatul pentru traversarea Canalului Mânecii. Din acel moment, dezvoltarea călătoriilor cu aerostatul părea a nu mai avea nici o piedică.
Şi totuşi, a trebuit să treacă încă o sută de ani până ce zborul cu balonul să devină suficient de sigur pentru ca acest mijloc de transport să fie utilizat în mod curent. Hidrogenul era prea inflamabil şi a fost înlocuit cu un alt gaz, neinflamabil şi aproape la fel de uşor, heliul. Manevrabilitatea aerostatelor era limitată, şi de aceea a trebuit să li se adapteze sisteme complexe. Aerostatele manevrabile au fost denumite dirijabile. Totuşi nu se dispunea de o reţea meteorologică şi de mijloace de comunicaţii pentru a putea profita de curenţii de aer şi pentru a evita zonele de turbulenţa.
Un mare constructor de dirijabile, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, a fost contele german Ferdinand von Zeppelin ( 1838 - 1917). El a construit 50 de dirijabile rigide. Cu noile dirijabile, de mare capacitate, numite zeppeline, se intenţiona să se generalizeze transportul aerian. Dar, din păcate, au fost numeroase accidente, care au făcut victime. La începutul secolului XX s-a prăbuşit celebrul zeppelin "Hindenburg", cu aproape o sută de oameni la bord.
În epoca modernă, dirijabile mult mai sigure sunt folosite pentru voiajuri de plăcere şi pentru scopuri comerciale. Anual se încearcă recorduri de deplasare cu balonul în jurul lumii.
Deocamdata, un tur complet al globului, in balon, nu s-a realizat. Temerarii intreprinzatori sunt insa dotati cu mijloace moderne de comunicatii si conditii bune de mentinere vreme indelungata in aer, iar ca alatoria este urmarita si practic condusa metru cu metru de pe Pamant. In acest fel nu exista riscuri majore pentru viata aeronautilor.
Doua incercari ale unor temerari americani de a face ocolul lumii in balon s-au consumat la inceputul anului 1998, prin acestea realizandu-se doar un record de distanta strabatuta in balon ( circa 18000 km).
Avantajele dar si dezavantajele mari ale zborului cu balonul fac ca viitorul aerostatelor in perspectiva mileniului al trilea sa fie foarte greu de intrevazut.

Acceletoarele de particule

Acceletoarele de particule sunt instalaţii care accelerează microparticule ( electroni, protoni, deuteroni), imprimându-le viteze foarte mari, datorate transmiterii, prin intermediul câmpului electric, a unei anumite energii fasciculelor de particule încărcate.
Un accelerator de particule se compune din următoarele elemente principale: pornind din sursă, particulele trec în dispozitivul de accelerare propriu-zis, care are organe de injectare şi de extragere a fasciculului, apoi acestea trec printr-un aparat de analiză a fasciculelor secundare, de unde, parcurgând un dispozitiv de reglare a tensiunii, ajung pe ţinte, unde există aparate de analiză a produselor de interacţiune. Totul se află într-o incintă vidată, care are nevoie de un serios echipament de pompare. Dacă este vorba despre un accelerator circular, traiectoriile particulelor sunt "conduse" de câmpuri magnetice extrem de puternice. La toate aceste organe esenţiale se adaugă multiple circuite electronice, care conduc derularea ciclului, surse electrice variate, de tensiune şi de curent, circuite de răcire, pupitre de comandă şi blindaje împotrivă radiaţiilor.
În desenul de mai jos este reprezentat un tandem, adică o instalaţie care produce protoni, pe care-i schimbă în ioni negativi de hidrogen ( atomii de hidrogen având câte un electron în plus), ce sunt acceleraţi la un potenţial pozitiv de 10 milioane de volţi. Apoi aceşti ioni negativi suferă " o curăţare" de electroni, ieşind că fascicul de ioni ( pozitivi, adică) şi fiind acceleraţi din nou la potenţialul Pământului.


Există multe tipuri de acceleratoare de particule.
Cele mai vechi, au început să funcţioneze după 1920 şi care ( ca tip) mai sunt folosite larg şi azi, sunt cele de mică energie şi cele electrostatice, cele mai cunoscute fiind tipurile Cockcroft-Walton, Van de Graaff, Felici.
Acceleratoarele de putere medie, sunt acceleratoarele liniare atât de protoni, cât şi de electroni; în ele particulele parcurg trasee rectilinii.
Cele mai puternice, dar şi mai noi, sunt acceleratoarele circulare.
Ciclotronul este caracterizat de un important electromagnet cu câmp uniform, particulele executând o spirală plană, în sincrotron, frecvenţă de revoluţie a particulelor variază în timpul unui ciclu de accelerare.
Microtronul are o cavitate de accelerare de hiperfrecvenţa ( în lungime de 3 la 20 de cm), prin a cărei traversare, de mai multe ori, se produce creşterea, de fiecare data, a masei şi a energiei electronilor.
Betatronul constă în special dintr-un câmp magnetic uniform, pulsat, care asigură o traiectorie circulară electronilor.
Aceste "aparate" ale zilelor noastre , cu ajutorul cărora se fac unele dintre cele mai fine experienţe de fizică ( de exemplu, simularea de particule elementare, altfel determinate numai din vârful peniţei), sunt nişte instalaţii, unele, de dimensiuni extrem de mari. Dăm numai două exemple: sincrotronul de la Serpuhovo ( Rusia), al cărui magnet cântăreşte 20 000 tone, este plasat pe un cerc cu o rază de 236 m. La Geneva funcţionează un sincrotron al CENTRULUI EUROPEAN de CERCETĂRI NUCLEARE ( C.E.R.N.), care are un diametru de 2,4 km, suprafaţa laboratoarelor se întinde pe mai mulţi kilometri pătraţi, în laboratoare lucrând circa 5000 de persoane, iar puterea electrică folosită de ordinul a 100 MW. Desigur, acceleratoarele pot fi şi de dimensiuni obişnuite: betatronul este instalat într-un cabinet medical.
Asemena instalaţii, complicate şi scumpe se utilizează în cercetări de fizică, biologie, industrie.

Cuvânt înainte

Ideea de a crea acest blog, mi-a venit ieri seară, când mă uităm prin bibliotecă şi am văzut o carte primită cadou, ENCICLOPEDIA COPIILOR 100...de invenţii şi descoperiri ştiinţifice, în urmă cu vreo 9 ani, dar sper că cei mici îşi vor mai clăti ochiul şi ei cu ceva şi are să lase la o parte jocurile, site-urile xxx ( părinţi aveţi grijă), şi alte minunăţii, măcar pentru 20 de minute pe zi.
Aceasta enciclopedie va include istorie, geografie, personalitati si multe altele!
Cam atât am avut de spus!

Tot ceea ce este scris aici este scris "de mana" si nu copy & paste, motiv pentru care nu pot sa scriu mai mult de 2, 3 articole pe zi ca am si alte ocupatii, facultate de terminat, etc....

Laurenţiu!