Fibrele Sintetice

Fibrele sintetice au fost obtinute, prin filare, din solutii sau din topituri ale polimerilor sintetici , in scopul inlocuirii fibrelor naturale, mai scumpe si care nu puteau fi produse in cantitate suficienta pentru asigurarea necesitatilor societatii omenesti.
Descoperirea matasii sintetice a fost facuta abia la sfarsitul secolului al XIX-lea. In anul 1885, cu sprijinul concernului Courtaulds, trei chimisti englezi: Ch. F. Cross ( 1855 - 1935), E. J. Bevan ( 1856-1921) si Cl. Beadle au demarat cercetarile privind obtinerea din celuloza a matasii artificiale neimflamabile. La inceput a lucrat in acest colectiv si chimistul roman Lazar Edeleanu ( 1861-1941).
Brevetul pentru producerea primei matasi artificiale, numita viscoza, a fost inregistrat in anul 1892. Productia de viscoza pornind de la celuloza, a crescut vertiginos de la 207 000 tone, in 1930, la 2 605 000 tone, in anul 1980, pretul acesteia scazand sub un sfert din cel al lanii.
Una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului in acest domeniu, care a revolutionat industria textila, a fost fibra sintetica cunoscuta sub numele de nailon. Descoperirea nailonului este opera chimistului american Walace Hume Carothers ( 1896 - 1937). Carothers obtine in anul 1931, in eprubeta, un polimer nou, deosebit de valoros, pe care-l breveteaza sub numele de nailon (6.6). Cifrele 6.6 provin de la cei 6 atomi de carbon ai acidului adipic si de la sinteza. Noua fibra prezenta calitati cu totul deosebite. Avea luciul matasii naturale, o elasticitate mult superioara acesteia si o rezistenta mecanica cu totul exceptionala.
Carothers este numit directorul cercetarilor chimice la marele concern DuPont si are la dispozitie sume mari pentru trecerea de la stadiul de laborator la productia industriala a nailonului. Abia dupa 6 ani, in anul 1937, intra in functiune prima instalatie pilot. Fabricarea industriala incepe in 1938. DuPont lanseaza primii ciorapi de dama, de nailon. Pentru punerea la punct a procedeului de dolari s-au cheltuit 100 milioane de dolari.
In 1938, chimistul german P. Schlack, care lucra la concernul I. G. Farben, inregistreaza un brevet pentru o fibra asemanatoare, care s-a fabricat sub numele de perlon. Este o fibra poliamidica, obtinuta prin polimerizarea caprolactamei. Fibra a aparut tarziu pe piata, abia in anul 1946, datorita razboiului.
In Marea Britanie, chimistii de la concernul Imperial Chemical Industries (ICI), J.R. Whinfield si J. T. Dickson, realizeaza, in laborator, o noua fibra pe baza de poliester. Aceasta noua fibra, care avea sa faca o concurenta puternica nailonului, a fost lansata pe piata sub numele de terilena ( in Anglia), tergal ( Franta) si trevira in Germania.
Dupa cercetari sistematice, chimistul H. Reus, de la concernul DuPont, breveteaza o noua fibra in anul 1946: fibra acrilonitrilica, sub denumirea de orlon, care apare pe piata americana in 1950. In 1954, uzinele Bayer fabrica in Germania aceasta fibra sub denumirea de dralon.
Cele trei fibre sintetice mentionate mai sus reprezinta 90 % din productia mondiala de fibre artificiale. Aceste fibre se fabrica si in tara noastra. Fibra poliamidica perlon se fabrica sub numele de relon, fibrele poliesterice se fabrica sub numele de tergal, iar fibrele poliamidice sub numele de melana.

Farul maritim

Farul este o constructie speciala sub forma de turn, amplasata la malul marilor sau oceanelor, in zona apelor putin adanci; el este prevazut cu un sistem de iluminare la varf, spre a servi drept ghid pentru nave. Cel mai vechi far este celebrul far din Alexandria ( una din cele sapte minuni ale lumii), construit la inceputul primului mileniu al erei crestine ( sec al III -lea) de catre Sostratos din Cnidos, la porunca regelui Ptolemeu Filadelful. Acest far avea trei etaje si o inaltime de 110 m. Farul a fost inaltat pe insula Pharos, din fara orasului port Alexandria, din Egipt. De aici provine si numele generic de far.
In primele secole ale erei crestine fenicienii si romanii au construit numeroase faruri pe tarmurile Marii Negre, de-alungul Mediteranei, pe coastele Oceanului Atlantic si pe insulele britanice. Dupa caderea imperiului roman, care a atras dupa sine declinul navigatiei, nu s-au mai construit faruri maritime.
O data cu reinvierea schimburilor comerciale, incepand cu secolul al XII-lea, francezii, italienii precum si germanii, prin liga hanseatica ( asociatie comerciala occidentala din Evul Mediu), au construit numeroase faruri. La sfarsitul secolului al XIV-lea, circa 30 de faruri marcau coasta Europei.
Farurile de constructie moderna au inceput sa fie date in exploatare la inceputul secolului al XVII-lea. Farurile erau initial construite din lemn, asa ca furtunile le distrugeau adeseori. Primul far din piatra a fost construit in Anglia, in anul 1759, de catre inginerul englez John Smeaton ( 1724-1792). In anul 1820 se aflau in lume 250 de faruri mari.
Betonul si otelul au fost folosite la construirea farurilor abia la inceputul secolului al XX-lea. Noile faruri au structuri din otel.
Lumina farurilor era , initial, furnizata de focurile cu lemne, cu carbuni, de tortele cu rasini, apoi lampile cu seu sau grasimi vegetale. Uleiul de peste a fost folosit incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea. Aparitia lampilor ce utilizau gazul lampant, evitandu-se innegrirea ferestrelor, a permis introducerea lentilelor prismatice si reflectoarelor care concentrau lumina la o intensitate comparabila cu cea a unui far de automobil. Reflectoarele parabolice au introduse in anul 1791, iar farul cu lentila Fresnel a aparut in anul 1823.
Un dispozitiv revolutionar de rotire a lampii care proiecteaza lumina concentrata a fost inventat in aceeasi perioada.
In secolul al XX-lea s-au introdus lampile cu benzina si cele cu acetilena. Acetilena este folosita chiar si acum, deoarece este ieftina, simpla si comoda in exploatare.
Ca urmare a perfectionarii lampilor electrice in anii '20, farurile au fost echipate cu lampi cu arc electric, care dau intensitati de pana la 500 milioane de candele. Prin perfectionarea ulterioara a lentilelor si reflectoarelor s-au obtinut intensitati luminoase de cateva sute de mii de candele, pornind de la un bec de 250 de wati.
Recent s-au introdus mapi flash, adica lampi similare bliturilor fotografice, care emit regulat pulsuri de radatie luminoasa foarte intensa.
Recunoasterea exacta a pozitiei geografice si identificarea locului cu ajutorul farului este posibila datorita semnalelor luminoase emise, diferind prin culoare, durata si succesiune, ce respecta anumite coduri cunoscute de navigatori.
In trecut, cand vremea era neprielnica si farul se afla in ceata, navele erau avertizate, prin batai de clopot sau prin lovituri de tun. In vremurile noastre, farurile sunt echipate cu emitatoare radio si cu sisteme de reflectare a semnalelor radar ale navelor. Navigatia moderna, cu sistemele radar, a redus considerbail importanta farurilor.
Un exemplu tipic de far este farul de la Saint-Mathieu din Franta, situat la 12 Km vest de intrarea in portul Brest. A fost construit in anul 1740, fiind inzestrat cu 70 de oglinzi de reverberatie. In anul 1821 s-au montat 8 reflectoare speciale cu lampi Argand. Turnul actual, reconstruit in anul 1825, are 37 m inaltime si emite cate un puls de lumina alba la 15 secunde. Lumina acestui far bate pana la 29 mile ( 50 km).
Marile faruri aflate azi in functiune in intreaga lume sunt complet automatizate si chiar computerizate, fiind dotate cu echipamente care analizeaza starea vremii , transmit prin radio informatiile asupra acesteia si care poseda chiar si echipament pentru combaterea cetii.

Evolutionismul

In sens general, termenul evolutionism inseamna conceptia potrivit careia Universul, Pamantul, fiintele, vii, societatea... trec printr-o evolutie ( dezvoltare) istorica si sunt privite din punct de vedere ale acestei dezvoltari. In sens mai restrans, evolutionism inseamna teoriile lui Lamarck, Darwin s.a.m.d.p. despre evolutia speciilor de plante si animale, despre transformarea lor in unele in altele; se mai cheama si transformism, spre deosebire de fixism. Sub acest aspect vom aborda evolutionismul, pe care nici Lamarck si nici Darwin nu-l numeau astfel.
Notiunea de evolutie biologica a prins contur odata cu scrierile naturalistului francez Jean-Baptiste de Monet, cavaler de Lemarck ( 1744-1829), reprezentativa in acest sens fiind Filosofia zoologica, aparuta in anul 1809. Ideile, vagi si imprecise ale predecesorilor, nu pareau sa fi influentat deloc conceptia evolutionista a lui Lamarck. Savantul francez a creat primul sistem evolutionist de clasificare a animalelor si a plantelor. El admitea ca fiintele sunt repartizate de-a lungul unei serii unice. Lamarck admitea influenta climatului ( imprejurarilor) si a mostenirii caracterelor dobandite. El mai admitea ca animalul care simte o nevoie isi poate dezvolta un organ care sa-i permita satisfacerea nevoii. Insa, dupa Lamarck, motorul esential al evolutiei este o tendinta spontana a vietii de a dezvlta forme mai complexe de organizare. Actionand singura, aceasta tendinta ar produce succesiv toate fiintele seriei, de la cea mai simpla fiinta, pana la cea mai complexa. Imprejurarile tulbura aceasta dezvoltare liniara si sunt raspunzatoare de complexitatea cvasidezordonata a multimii de forme vii.
Combatuta si impiedicata de Georges Cuvier ( 1769 - 1832), zoolog si paleontolog francez, partizan al invariabilitatii speciilor, teoria biologica a lui Lamarck nu a avut succes.
In anul 1858, doi naturalisti englezi, Charles R. Darwin ( 1809-1882), de 49 de ani, si Alfred R. Wallace ( 1823 - 1913), de 35 de ani, dupa efectuare unor lungi voiaje dincolo de tropice, au propus, independent unul de altul, o teorie care explica generarea de noi specii atat animale, cat si vegetale, prin descendenta directa si continua. Din indivizii care-si modifica insusirile nu raman decat cei mai bine adaptati intamplator conditiilor; selectia naturala este agentul formator al noilor specii. Savantii englezi Ch. Lyell ( 1797-1875) si J. Hooker ( 1817-1911) au prezentat, la Linnean Society of London, un text redactat in comun de Darwin si Wallace, intitulat On the Tendancy of Species to Form Varieties and the Perpetuation of Varieties and Species by Natural Selection ( Tendinta speciilor de a forma varietati si perpetuarea varietatilor si speciilor prin selectie naturala). Deoarece Wallace, dand dovada de o modestie exemplara, s-a plasat pe lucrare ca autor, dupa Darwin, ultimul a ramas pentru toata lumea si pentru posteritate parintele evolutionismului.
In 1859, Darwin a publicat prima editie a cartii On the Origin of Species by Means of Natural Selection, on the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life ( Originea speciilor prin selectie naturala sau pastrarea raselor favorizate in lupta pentru existenta), cunoscuta mai apoi sub numele prescurtat Originea speciilor. In ea propunea mecanismul care permite explicarea istoriei vietii fara vitalism si fara finalitate; selectia naturala.
La aparitia cartii, succesul a fost enorm, iar din diverse motive si scandalul pe masura. In ciuda precautiilor luate, era combatuta teoria creationosta. Darwin contrazicea Bibila, in care sta scris ca Dumnezeu a creat plantele si animalele, fiecare cu specia sa, cartea avand in acest fel, fara intentie, valoare anti-religioasa. Aplicand ceva mai tarziu, aceleasi idei si asupra originii omului, el contrazicea legenda creatiei lui Adam si a Evei. Atacat de teologii crestini, aparat de liberi-cugetatori, evolutionismul a devenit o doctrina atee, condamnata si dezaprobata ca atare. Inca si azi rar sunt opuse una alteia transformismul si crestinismul.
Apraritia mai multor teorii, printre care si cea a biologului german August Weismann ( 1834-1914), in 1892, care nega posibilitatea transmiterii prin ereditate a caracterelor dobandite, redescoperirea, in 1900, a legii lui Mendel ( Gregor Johann Mendel: 1822-1884, monah si botanist austriac), care descoperise ca transmiterea caracterelorereditare se face potrivit dominantei, segregarii si asortarii independente a caracterelor, enunatarea teoriei mutatiilor , de catre botanistul olandez Hugo de Vries ( 1848- 1935), in 1901, care sustinea ca mutatiile se produc fara interventia selectiei, toate acestea au tulburat profund acel echilibru instabil, divizand biologii in multe scoli si provocand o criza a transformismului, care a durat pana in preajma celui de al doilea razboi mondial.
Ulterior, nenumarate probe dovedeau veridicitatea teoriei evolutioniste. Asa ca evolutionismul nu mai constituie de mult o ipoteza, ci este un fapt. Nici un biolog nu mai neaga teoria, mai sunt numai unele secte religioase care n-o accepta. Probele paleontologice ( paleontologia este stiinta care se ocupa cu studiul organismelor fosile - resturi sau urme de organisme animale ori vegetale, conservate in roci), care dau o imagine asupra ceea cea fost evolutia reala de-alungul timpului, sunt cele mai importante. Fizicienii si chimistii au oferit paleontologilor tehnicile care permit sa dateze fosilele. S-a constatat ca in general cele doua regnuri, atat animal cat si vegetal, sunt plasate in straturi succesive, de la forme simple, la forme din ce in ce mai complexe. Sunt si alte genuri de probe.
Teoria sintetica, actuala numita uneori neodarwinism, care este mai degraba o sinteza a teoriilor de mai sus, afirma caracterul inevitabil al aparitiei structurii vii si considera drept factori fundamentali ai evolutiei mutatiile genetice, migratia de populatii, procesele genetice intamplatoare si selectia naturala, contestand ereditatea caracterelor dobandite si interventia directa a factorilor de mediu.